Erau vremuri când culturile erau stropite foarte puțin cu azot, pesticide sau alte substanțe chimice. Pentru că eram prea săraci pentru a face exces de îngrășăminte.

Astăzi, roșia românească e mai sofisticată ca oricând. Dar foarte rar la fel de gustoasă ca atunci când o mâncam direct din grădina bunicii, înmuiată în sare grunjoasă alături de un codru de pâine pe vatră. Pentru că roșiei îi trebuia doar sămânța bună și pământul nostru fertil.

ION TONCEA, cercetător în domeniul agriculturii bio: „Păi, te controla, n-aveai voie să depășești o anumită cantitate, erau niște recomandări foarte clare, se callcula la două zecimale doza. Pentru că aceste împrumuturi erau costisitoare, costau îngrășămintele și de aceea noi la Revoluție aveam cele mai curate pământuri din lume”.

După revoluție, pământurile noastre agricole s-au fărâmițat în mii de parcele împărțite către țărani sau stăpânite de latifundiari lacomi. Și s-a mai întâmplat ceva. România a fărâmițat și fabricile de procesare alimentară.

Pământurile noastre curate produceau, în 1984, peste 2 milioane de tone de roșii. O cantitate uriașă, dacă ne gândim că astăzi, România mai produce puțin peste 600 de mii de tone de tomate. În anii 60, România băga și în conserve roșia zemoasă la care râvnea o lume întreagă.

În anii 60, se deschideau primele fabrici de conserve, iar roşia autohtonă, transformată în bulion, suc şi pastă de tomate, cucerea trei continente. În zece ani, existau deja 70 de fabrici care trimiteau conserve de în Asia, Europa şi în America, potrivit Realitatea.net.

Străinii observaseră că, faţă de conervele lor de roşii, ale noastre erau mult mai dulci, mai gustoase. Pentru că erau crescute direct pe câmp, cu foarte puţine chimicale.

În primii ani după Revoluţie, fabricile de conserve au fost puse la pământ. Iar bulionul şi pasta de tomate româneşti au fost înlocuite cu importuri, făcute dintr-un concentrat chinezesc de zaharuri, diluat cu apă.

Ca să mimeze că pasta de tomate ar conţine roşie naturală, unii comercianţi îi adaugă amidon şi gume, ca agenţi de îngroşare. Procedeul este ilegal. Iar povestea roşiei româneşti se stinge odată cu prăbuşirea fabricilor de conserve. 

Bucată cu bucată, a fost dezmembrată, privatizată și abandonată și fabrica de la Calafat. Cândva a doua ca mărime din țară, cu cea mai mare linie de pastă de tomate şi bulion din România.

PETRE TRĂISTARU, fostul director al fabricii de conserve de la Calafat: „Nu mai e nimic. Nimic, absolut nimic. S-a distrus tot și au luat, au împărțit țigla de pe grajduri și au făcut acasă câte o cocină”.

Lasă un răspuns